Anul trecut colosul beton-aluminat din dreapta era în construcţie.

Acum e gata şi în folosinţă. Peisajul e de mirul lumii. Insolit adică.

La târg vii din felurite pricini. Să vezi. Meşteri, meşteşugari, negustori din toate colţurile ţării. Aduc cu ei oale şi linguri, cauce şi ibrice de alamă, ii şi marame, scoarţe şi cergi, icoane şi pristolnice, baltage şi ouă încondeiate. La târg vii să cumperi. Ce-ţi trebuie, ce-ţi place sau ca să nu pleci cu mâna goală. 

Ochii văd, stomacul cere: cozonaci, colaci, turtă dulce (mai puţină ca altădată), vată de zahăr, popcorn (!?), cârnaţi de oaie cu muştar, peşte prăjit, sarmale din Maramureş, suc de mere, ţuică, miere şi kurtos kalacs. Din Harghita.

Aparatul de preparat kurtos (tulnice, pentru regăţeni) e compus din role de lemn cu diametrul de 10 cm şi lungimea de 40 cm prinse într-un soi de suport metalic ce aduce a grătar, în jurul cărora se înfăşoară bucăţi de aluat cu o grosime de un centimetru şi ceva. Suprafaţa exterioară a aluatului se unge înainte de coacere cu o glazură din miere şi gălbenuş de ou, zahăr sau zahăr + nuci sau migdale. Se rumeneşte la cărbuni, întorcând din când în când rolele cu mâna. Invariabil, în fiecare an, aici e coadă în mod constant.

“Când ai pierdut sensul religios al unei sărbători aruncă-ţi o privire spre icoana în care se reflectă sărbătoarea şi ea te va învăţa totul“, ne îndeamnă scriitorul şi etnologul Ciprian Voicilă din interiorul unui pliant disponibil în târg. Procedez întocmai şi mă uit la artefactul din imagine. Nu e chiar o icoană, dar orişicât. Înţeleg ansamblul, nu pricep detaliile. Crucea e verde. De ce? Apoi - elementul cel mai disturbant - bazinul celui răstignit e bombat şi seamănă cu totul altceva. Pare un trup răsucit de la mijloc în jos şi înţepenit într-o pivotare nefericită. Poate am eu o problemă… Cer lămuriri de la un tinerel care reuşeşte cu greu să îndepărteze coaja accentului maghiar. “Tata le face.” El doar le vinde. Ghinionul meu. Printre obiectele expuse găsesc o carte de vizită şi pe carte un email. “Dacă scriu pe adresa asta, îmi răspunde tatăl tău?” Dă din cap că da. Ok. Am să-i scriu şi-l voi ruga să mă lumineze. Dacă o va face, voi publica mesajul aici.

În schimb, Traian Ciuculescu e şi arc şi săgeată. E profesor, stă la bloc, în Piteşti, poartă costum popular şi face instrumente. Populare şi ele. Fluiere, ocarine, cimpoaie, naiuri, cavale, tilinci, piculine, fluiere gemănate şi cu ancie. “Ce e ancia?”, îl întreb. Scoate capacul unui fluier şi îmi arată o lamă elastică, subţire şi micuţă, fixată în muştiuc. “E tot din lemn şi are rolul de a intensifica sau modula sunetul.” Îmi şi demonstrează ca să îmi fac o idee. Îmi fac. Cât stau acolo, vinde două bucăţi. 20 de RON fiecare.“Domnu’, domnu’, unde plecaţi aşa? Staţi să facem proba că nu vreau să vă dau lucururi proaste”, îl admonestează blând pe unul din clienţii grăbiţi. Insul se întoarce. Improvizează o melodie, fluierul se comportă admirabil. “Acuma puteţi să-l luaţi. Vă rog…“

Cumpărătorii primesc şi un leaflet cu prezentarea instrumentului şi câteva solfegii. Eu vreau doar foicica. “Îmi pare rău, se dă doar împreună cu fluierul. Am puţine, nu am unde să le multiplic, de-asta“. Până la urmă se înduplecă şi mă lasă să iau unul. Bagă de seamă, cetitoriule: “În alcătuirea fluierului distingem trei părţi componente: 1. tubul sonor; 2. ancia; 3. capacul protector. (…) Caracteristică penru interpretarea la acest instrument este revenirea stăruitoare pe sunetul fundamental (Fa), impresia care rezultă fiind aceea a unei melodii cântate puternic staccato pe o pedală.”

Nu are cui lăsa moştenire ocupaţia asta, dar e optimist. “Chiar dacă vor dispărea, nu stă lumea în ele. Mai devreme sau mai târziu, le vor regăsi. Sau le vor reinventa. Credeţi că au fost făcute de la început aşa cum le fac au acuma? Nici vorbă!” Îmi place abordarea. După cum îmi place şi filosofia lui de producţie. “Când sunt bine dispus, fac unul pe ceas. Când sunt nervos, îmi ia cam două ore să-l dau gata. Aşa sunt eu.” Să trăieşti, nea Traiane, e bine aşa cum eşti.

Apropo de generaţii: fiecare priveşte în altă parte! De unde şi diferenţele…

O să spuneţi că ocupaţiunea mea mintală e/a fost la prostii şi în ziua de Florii. O fi fiind, nu zic nu. M-a interesat însă şi asorte-ul ulcelei din planul secund cu poşeta roşie din prim plan!

Pentru cei interesaţi strict de posesoarea poşetei şi a preamulaţilor jeanşi roşii, iat-o în toată splendoarea sa de animal tânăr şi conştient de farmecul din dotare.

Nu se vede, dar trebuie să credeţi că pe punga domnişoarei de deasupra scrieLungu. Cu siguranţă a târguit ceva (oare ce?) de la doamna Lungu (vizibilă în fundal, vorbind la telefon) din Humuleşti. Ea zămisleşte din lut şi imaginaţie personajele lui Creangă. Ăsta e Dănilă Prepeleac. La preţul de numai 30 de RON.

Revin la pliantul MŢR invocat mai sus. “Istoria lui Lazăr e simplă“, susţine Şerban Anghelescu. “Tânărul vrea să-şi hrănească oile cu frunze şi muguri verzi, se urcă în copac şi cade la pământ mort, podidit de sânge. În unele variante îşi taia singur craca de sub picioare, cu naivitate. Surorile îl scaldă în lapte dulce, îl învelesc în frunze de nuc şi aruncă lăturile scaldei «în calea voinicilor, în piperul grecilor, în ardeiul sârbilor, în jimbla cocoanelor, în franzela doamnelor, în vinul boierilor, La anul şi la mulţi ani.» (…) Într-o altă istorie spusă de femeile din mahalaua Bisericei Sărace, Lazăr îi cere mamei plăcintă. E respins, se tăvăleşte furios pe pământ până când moare străpuns accidental de fusul mamei torcătoare. (…)“Chiar dacă Lazăr sucombă din cauza vrăjilor unor iele care-l prind în mreje la horă (pe muzica lui Bregovic din Tales And Songs From Weddings And Funerals), cam asta e şi ideea spectacolului Lapte dulce jucat de trupaDell’Arte.

Oricum ar fi, e clar că Lazăr se află în raporturi dezastruoase cu femininul. Poate acesta să fi fost motivul pentru care un domn între două vârste, genul plecat din ţară înainte de ‘89 şi întors de sărbători, plângea cu suspine, în stânga mea. Personal nu mă dau în vânt după astfel de happeninguri, dar acesta avea ceva răscolitor. Dăruirea tinerilor actori, aş zice. De altfel, câteva duduiţe din spatele meu se întrebau candid dacă fetele din piesă plâng pe bune…

Cu aceeaşi candoare se achita de sarcini şi trimisa Antenei 3. Nu i-am urmărit intervenţia, dar sper că ştia unde se află şi nu a confundat locul cu… Muzeul Satului. Ca fapt divers: şi ea era îmbrăcată în pantaloni roşii, gospodăreşte strânşi pe trup Cred că ăsta e trendul de Paşti.

Au mai fost şi altele. Picturi naive (despre una voi scrie mai încolo, fiindcă merită) şi ouă de struţ pictate cu chipul lui Isus Hristos. Seturi de mobilier lucrat manual în lemn de nuc: scăunele - 300 RON, masă - 800. Plus tot felul de nimicuri. Mari şi mici. Inventarul lor mi-ar lua o zi. Şi nu o am. Adaug doar că vânzoleala din curtea muzeului se mai domolea când pe pajiştea de lângă bisericuţă, fanfara din Lăpuşnicu Mare (judeţul Caraş-Severin) performa în reprize. Un cântec (Pavel din Banat) m-a teleportat direct în copilărie, când acasă la un prieten, Dorin, îl ascultam la pick-up pe discuri Electrecord (ai mei le ziceau plăci) în varianta lui Tiberiu Ceia. Am zâmbit reauzind versurile ştiute pe de rost la acea vreme: “Părul meu nu trebuie tuns, numai pieptenat şi uns.” Mai ales că la şcoală ne puneau să venim aproape chilugi. Ca puşcăriaşii, completau răutăcioşii.